Dragă necunoscutule, 

Îmi laşi scrisoare fără adresă la uşa mea închiriată. Să continuăm deci vânătoarea aceasta de umbre ce mie îmi pare joc cu păpuşi şi ţie joc cu inimi. Să facem cunoştinţă. Să mergem mai departe prin neştiut, fiindcă, aşa cum tu nu ai habar, nici eu nu am. Cum tu nu începi, nu încep nici eu. Dar dacă tu iubeşti, lasă-mă să-ţi spun: eu nu iubesc. Nu încă.
 Să facem dar cunoştinţă ca doi oameni care se ştiu de ani. Să ne gândim că tu şi cu mine am fost la aceeaşi grădiniţă, la grupe diferite. Că ne jucam din când în când, dar, dacă m-ai fi întrebat cum te cheamă, n-aş fi ştiut să îţi răspund. Erai partenerul meu pentru groapa cu nisip, băiatul care alerga să îmi aducă flori când împleteam cununiţe de margarete, care era alergic la polen şi care, în felul ăsta, sfârşea mereu la infirmerie. Apoi, că am fost la aceeaşi şcoală, la clase paralele, că uneori învăţătoarea mea o suplinea pe a ta şi viceversa. Eu purtam cămăşuţe albe şi tu din când în când cravată, din capriciile mamelor noastre, şi scoteam limba unul la altul pe holurile şcolii. În gimnaziu, tu te-ai transferat şi, pe când ieşeai ultima oară pe poarta aceea vişinie, eu te priveam de la un geam, întâmplător, în timp ce aşteptam ca prietena mea să ia din clasă orice Dumnezeu uitase acolo de data asta. Tu te-ai strâmbat la mine cum obişnuiai, iar eu ţi-am făcut cu mâna. Şi te-ai întors şi ai plecat şi nu m-am mai gândit la tine şi nu te-ai mai gândit la mine. Scenariu închis. Nu merge, nu-i aşa? 
Bun, să zicem că suntem la liceu. Suntem a zecea, într-un orăşel mic şi mohorât.Tu eşti transferat de curând şi vii dintr-un vacarm citadin pe nume Roma. Eşti un pic mai bine îmbrăcat decât majoritatea, ai ochi frumoşi şi un zâmbet palid, deci îmi trezeşti într-o oarecare măsură interesul. Habar n-ai de matematică, dar asta nu e o problemă şi, dacă stau să mă gândesc, nici eu nu am. N-ai înclinaţii literare, nici cine ştie ce aptitudini sportive, dar, în timp ce eu îmi dau cu stângul în dreptul şi mă lovesc de minge, tu eşti ales întotdeauna printre primii în orice echipă. Pari să ştii extraordinar de bine biologie, până într-acolo încât cel care fusese până atunci expertul se întreabă dacă nu cumva eşti un android, iar cele cu respectul de sine sub limita normalului îţi cer să le meditezi, în timp ce mai trag un pic în jos bluza cu decolteu şi aşa adânc. Uneori ne întâlnim la coadă la cantină, când eu îmi cumpăr suc de mere şi tu de portocale. Ne zâmbim uşor în timp ce aşteptăm restul, dar, cum nu avem nici mult curaj şi nici cuvinte, fiecare o ia pe drumuri diferite. Nu stai departe de mine. La drept vorbind, oraşul e mic, aşa că nimeni nu stă prea departe de mine. E suficient să ies şi să merg două case mai încolo ca să fiu în faţa uşii tale. Şi totuşi, nu o să bat niciodată. Iar tu, deşi uneori te opreşti în faţa băncii mele şi deschizi gura cu o privire plină de speranţă, sfârşeşti prin a o închide la loc şi a trece mai departe. Şi iar nu merge, nu-i aşa?
 Hai să presupunem că suntem tot la liceu. Clase paralale. Eu umanistă convinsă, tu realist până în măduva oaselor. Un oraş mai mare decât cel din fantezia precedentă, dar încă nu suficient pentru a încăpea în el toate aspiraţiile noastre. Ne vedem din când în când pe holuri şi uneori dau de tine în gangul de lângă şcoală, unde, în încercarea de a scăpa de toţi şi de toate, te aşezi pe vine, sprijinit de zidul de beton, şi fumezi câte o ţigară. Te găsesc rar acolo, dar de fiecare dată pari la limitele epuizării. Câteodată te salut, dar de cele mai multe ori trec pur şi simplu sau îmi aşez palma încet pe capul tău, a susţinere, înainte să îmi continui drumul. Şi azi eşti aici. Mă prinzi de mână pe neaşteptate, iar eu îmi las privirea în jos, spre chipul tău obosit. Ai cearcăne mari şi părul îţi cade adorabil pe frunte. Răspândeşti un miros de tutun amestecat cu ceva tonic, ce nu îmi pot da seama dacă e colonia ta sau nu. Mă tragi înspre tine, iar eu mă las în genunchi şi îţi surâd. Tu eşti băiatul meu de la real, care zâmbeşte liniştit şi cumva dulce. Mă întind spre tine şi te sărut. Laşi chiştocul să îţi scape şi îţi treci degetele prin părul meu. Pentru un singur moment, mă simt fericită că am folosit şamponul cu aromă de lămâie. Cu toate astea, nu ştiu cine eşti şi te provoc să îmi spui. Marţi, la cinci, pe strada Vergo. La cafeneau Lucia. Alege tu. 
                                                                                                                        

 © Trandafiri de Veneția