Un altfel de Eden

Pentru ce nu plesnesc, pentru ce nu mă risipesc în bucăți, pentru ce nu curg ca un izvor de munte? Nu este în mine atâta energie pentru a cutremura lumea asta, nu este în mine atâta nebunie încât să dispară orice urmă de claritate? Nu este singura mea bucurie bucuria haosului și nu este plăcerea mea avântul ce mă prăbușește? Nu sunt înălțările mele căderi și nu este explozia mea iubirea mea? Oare eu nu pot iubi decât distrugându-mă? Cum de există în iubirea mea atâta neliniște, teamă și nesiguranță? Să fiu închis complet pentru stările pure? Să fie în iubirea mea atâta otravă? Trebuie să mă abandonez complet tuturor stărilor, să nu mă mai gândesc la ele și să le trăiesc cu cel mai deplin exces. Nu m-am luptat și nu mă lupt destul cu moartea, să îmi mai fie și Eros un dușman? De ce când renaște iubirea în mine mi-e atât de frică, de ce îmi vine să înghit întreaga această lume, pentru a opri creșterea iubirii mele? Mizeria mea este de a voi să fiu înșelat în dragoste, pentru a avea motive în plus să sufăr. Numai in iubire poți vedea ce decăzut ești. Căci acela care a privit moartea în față mai poate iubi? Și-ar putea muri el din cauza iubirii?